Cum funcționează colaborarea interdisciplinară în practică. Trei concluzii pentru profesori
Proiectul de doctorat al Luyao Huang la Universitatea Leiden este în plină desfășurare. Două lucrări — o revizuire sistematică a literaturii și un studiu de caz privind un curs interdisciplinar — sunt deja finalizate. Anul viitor, cercetătoarea va realiza un studiu în care profesorii reacționează la diverse scenarii. Cel mai recent studiu al său analizează în profunzime colaborarea dintre studenți.
Huang a urmărit să afle cum funcționează în practică munca în echipă interdisciplinară și transdisciplinară. A colectat date de la șapte echipe de studenți: două de la Leiden University College, două de la Leiden Leadership Programme și trei de la LDE Sustainability Honours Programme. Cercetătoarea a folosit nu doar interviuri, ci și observație naturalistă, participând la 85 de întâlniri ale echipelor de studenți în calitate de observator neparticipant, inclusiv seara și în weekend.
Huang a încercat să rămână cât mai discretă, pentru a nu influența datele. Urmărirea îndeaproape a studenților pe o perioadă lungă poate fi dificilă, explică ea, pentru că prezența constantă a cercetătorului îi poate face pe studenți să se simtă inconfortabil. Totuși, studenții au gestionat bine situația și au fost dispuși să își arate atât punctele forte, cât și slăbiciunile, ceea ce a permis colectarea unor date autentice.
Colaborarea interdisciplinară nu este un proces liniar
Deși este prea devreme pentru concluzii finale, conturează deja câteva tipare interesante. Unul dintre ele: munca în echipă interdisciplinară nu este un proces liniar. Studenții nu definesc pur și simplu o problemă, împart sarcinile și apoi pun totul cap la cap. Ei pot avansa, se pot bloca, pot reveni la întrebări anterioare și își pot schimba direcția pe măsură ce apar noi dovezi.
Huang dă exemplul unei echipe care a abordat inițial proiectul împărțind sarcinile și căutând soluții destul de rapid. Pe măsură ce au întâmpinat dificultăți și au strâns informații de la părțile interesate, studenții au început să își pună la îndoială unele dintre ipotezele inițiale. Înțelegerea lor asupra problemei s-a schimbat treptat, la fel și ce considerau o soluție adecvată.
Cercetătoarea subliniază că partea dificilă nu este reunirea perspectivelor disciplinare diferite, ci transformarea acestor perspective și fragmente de lucru în cunoaștere comună. Pentru a reuși, studenții trebuie să discute în continuare cum se leagă ideile lor, mai ales când înțelegerea problemei se schimbă.
