Iepurele, posibil cea mai dăunătoare specie introdusă în Australia
În ziua de Crăciun a anului 1859, aproximativ două duzini de iepuri sălbatici și domestici au ajuns în Australia, trimiși la cererea pastoralistului Thomas Austin, care ducea dorul vânătorii din Anglia natală. Austin, membru al Societății de Aclimatizare din Victoria, i-a eliberat pe domeniul său Barwon Park, lângă Geelong, convins că introducerea câtorva iepuri „nu putea face mare rău și putea oferi o urmă de casă, pe lângă puțină vânătoare”. Iepurii domestici ajunseseră în Australia odată cu Prima Flotă, dar acele introduceri nu au format populații durabile. Cei ai lui Austin proveneau din stock genetic sălbatic și s-au adaptat mult mai bine, punând bazele uneia dintre cele mai devastatoare invazii biologice din istoria țării.
De la specie dorită la flagel
Iepurii s-au înmulțit rapid, iar fermierii au ajuns să-i urască pentru pășunatul excesiv, răspândirea buruienilor și galeriile uriașe pe care le sapă. Disperați, aceștia au recurs la capcane și otrăvuri, iar mulți oameni lucrau ca vânători de iepuri. Unii fermieri au fost nevoiți să-și abandoneze proprietățile. În 1901, autoritățile din Australia de Vest au început să construiască garduri extrem de lungi pentru a-i ține departe, dar efortul s-a dovedit zadarnic. Până în 1920, Australia avea aproximativ 10 miliarde de iepuri.
Un impact mult mai amplu decât asupra fermelor
Ca pășunători foarte eficienți, iepurii concurează pentru hrană cu specii amenințate precum wallaby-ul cu picioare galbene și cel cu coadă de perie, cu wombatul cu nas păros sudic și cu mulți alți erbivori nativi. Iepurii consumă până la o treime din greutatea corporală pe zi și, chiar și la densități foarte mici, pot opri refacerea arborilor și arbuștilor nativi prin pășunat selectiv. Galeriile lor pot accentua eroziunea, degrada terenurile și accelera răspândirea buruienilor invazive.
Iepurii se reproduc cu o eficiență remarcabilă: o femelă poate rămâne gestantă și naște aproximativ 30 de zile mai târziu între trei și opt pui, iar într-un an poate produce până la 50 de pui. Tinerii încep să se reproducă la circa patru luni. În unele zone din Australia, iepurii europeni se pot reproduce tot anul. Drept urmare, ei amenință peste 300 de specii de animale și plante native. Totodată, reprezintă o sursă abundentă de hrană pentru vulpi și pisici sălbatice, două specii introduse devenite prădători de vârf, care ucid bilby, bandicoot, șopârle și păsări amenințate. Vulpile atacă și miei sau alte animale tinere de fermă, cauzând pierderi mari crescătorilor.
Controlul biologic funcționează, dar nu este suficient
În anii 1950, cercetătorii au identificat și eliberat primul control biologic pentru iepuri, virusul myxoma, care provoacă mixomatoza și a redus numările cu aproximativ 95% în unele zone. În timp, iepurii supraviețuitori au dezvoltat rezistență. În 1984, a fost identificat în China, la iepuri domestici, calicivirusul iepurelui, cunoscut și ca virusul bolii hemoragice a iepurelui. În 1995, oamenii de știință au început testarea calicivirusului pe insula Wardang din Australia de Sud; în timpul testelor, virusul a fost dus pe continent de muște și s-a dovedit foarte eficient în teren, deși iepurii supraviețuitori au început să dezvolte imunitate. Circa 20 de ani mai târziu, o tulpină nouă, foarte virulentă, apărută în Europa s-a răspândit în Australia și a redus numările cu 60%. În 2017, autoritățile au eliberat tulpina K5 pentru a spori eficacitatea tulpinilor circulante.
Anul acesta au fost raportate creșteri abrupte ale numărului de iepuri. Nu se știe încă dacă este vorba despre o iarnă blândă și creșterea plantelor după ploi abundente, despre o reducere a eficacității virusurilor circulante sau despre ambele. Cercetătorii au dezvoltat o nouă metodă de cultivare a calicivirusului în laborator, pentru a accelera selecția de variante cu potențial de control, și monitorizează tulpinile din Australia. Orice persoană poate trimite mostre din carcase de iepure pentru testare, prin intermediul unui proiect de știință cetățenească. Se investighează și soluții pe termen lung, precum controlul biologic genetic.
Virusurile nu sunt o soluție unică: pentru a ține numărul sub control pe termen lung este nevoie de combinarea lor cu alte metode, precum momelile otrăvite, fumigația și distrugerea galeriilor, iar în final de tehnologii noi. Fără aceste măsuri, Australia ar putea avea din nou o adevărată invazie de iepuri.
