Cum a supraviețuit o comunitate preistorică după cea mai mare erupție vulcanică de la sfârșitul ultimei ere glaciare
Când un dezastru environmental de amploare lovește o societate, aceasta se prăbușește sau reușește să se adapteze? Un studiu recent publicat în revista Science Advances analizează ce s-a întâmplat cu populațiile preistorice de vânători-culegători Jōmon din Japonia după erupția Kikai-Akahoya, cea mai mare erupție vulcanică de la sfârșitul ultimei ere glaciare, acum aproximativ 7.300 de ani.
Erupția, care a avut loc sub apă, a fost devastatoare: a declanșat cutremure puternice și tsunamiuri masive care au lovit insulele japoneze. Cenușa aruncată în atmosferă a acoperit peisajul în straturi groase de praf toxic, sufocând litoralul, distrugând râurile din interior și omorând pădurile pentru decenii întregi. În apropierea epicentrului, distrugerile de mediu au durat secole, afectând grav sistemele locale de alimentație ale comunităților Jōmon, care depindeau de resursele naturale din sălbăticie.
O dezbatere veche, depășită de noile date
De mult timp, arheologii au dezbătut soarta acestor comunități. Unii au susținut că erupția a dus la un apocalips total, în care viața umană s-a stins brusc. Alții au insistat asupra unei continuități totale, sugerând că oamenii au trecut pur și simplu peste dezastru. Cercetarea recentă depășește această dezbatere binară.
Urmărind nivelurile populației în diferite regiuni ale Japoniei înainte și după erupție, cercetătorii au descoperit o poveste mult mai complexă. Ipoteza inițială a fost că straturile mai groase de cenușă au însemnat scăderi mai mari ale populației. Datele au confirmat parțial acest lucru, arătând pierderi majore de vieți în apropierea erupției. Totuși, analiza a scos la iveală și surprize.
Vulnerabilități preexistente și migrație
Populațiile de culegători cele mai apropiate de epicentru erau deja în declin înainte de erupție. Dezastrul a amplificat astfel vulnerabilități preexistente în cadrul acestor grupuri mici, care supraviețuiau deplasându-se frecvent pentru a aduna resurse precum plante, nuci și vânat sălbatic.
În schimb, în anumite zone destul de apropiate de distrugeri, nivelurile populației au crescut după erupție. Supraviețuitorii nu au rămas pe loc să piară, ci au migrat din zonele cele mai afectate către regiuni mai sigure. Cei din interior s-au mutat rapid spre zonele de coastă, unde ecosistemele marine s-au refăcut mai repede, schimbându-și întreaga economie pentru a supraviețui. Populațiile Jōmon par să fi reacționat și să se fi adaptat destul de rapid.
Paradoxal, populațiile care trăiau departe de vulcan, acolo unde ar fi trebuit să fie în siguranță, au stagnat sau au scăzut după erupție. Acest lucru s-a datorat probabil unei ierni vulcanice, când norii de cenușă au blocat lumina soarelui, reducând creșterea plantelor și numărul animalelor de care depindeau vânătorii-culegători Jōmon pentru hrană.
Ce ne învață despre reziliență
Cercetarea scoate în evidență rolul vital al acțiunii umane. Reziliența autentică nu înseamnă păstrarea perfectă a stării de fapt sau continuarea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În loc să provoace o prăbușire totală, dezastrul antic a declanșat un amestec complex de migrație, adaptare și recuperare. Supraviețuitorii au ales să se mute, au construit rețele sociale noi, au inovat economii și au găsit modalități creative de a prospera într-o lume schimbată definitiv.
Studierea acestor dezastre antice oferă o viziune mai dinamică asupra rezilienței moderne. Supraviețuirea nu este o stare fixă. Lecțiile populației Jōmon reamintesc că viitorul nostru în fața șocurilor climatice și a altor dezastre nu va fi decis doar de condițiile de mediu, ci și de acțiunile sociale colective și de capacitatea noastră de a lua decizii.
