Cum ne modifică pantofii oasele și ce ne spune asta despre evoluția mersului

Florentina

Modul în care pantofii modifică structura osoasă a gleznei și ce ne spune despre evoluția mersului biped

Oasele nu sunt structuri rigide și neschimbătoare, ci țesuturi care se remodelază constant în funcție de comportamentul și solicitările mecanice la care sunt supuse. Un studiu recent realizat la Universitatea din Chicago, publicat în Journal of Anatomy, arată cât de vizibile pot fi aceste diferențe atunci când comparăm persoane care poartă în mod obișnuit încălțăminte cu persoane care merg desculțe.

Cercetătorii au folosit scanarea micro-CT de înaltă rezoluție pentru a analiza osul talus, o componentă centrală a gleznei care preia o parte importantă din greutatea corpului și face legătura între gambă și picior. Echipa s-a concentrat asupra oaselor trabeculare, rețeaua spongioasă din interiorul extremităților oaselor, care oferă susținere structurală și amortizează șocurile, menținând în același timp scheletul ușor.

„O mulțime de oameni cred că scheletul este un lucru fix, dar el se schimbă constant de-a lungul vieții, ca răspuns la comportament”, a explicat Zewdi Tsegai, profesor asistent de biologie și anatomie a organismelor la Universitatea din Chicago și autor senior al studiului. „Folosim această plasticitate a scheletului pentru a înțelege cum variază oamenii în viață și apoi aplicăm aceste cunoștințe la fosile pentru a reconstrui comportamente.”

Studiul, condus de Hannah Farrell, la acea vreme doctorandă la Universitatea din Chicago și acum membră a facultății la UNT Health Fort Worth, a comparat oasele gleznei provenite din două grupuri distincte. Primul grup a cuprins 40 de indivizi care purtau în mod regulat încălțăminte. Al doilea a inclus 13 schelete ale unor persoane indigene care mergeau în mod obișnuit desculțe, din Insulele Andaman din Oceanul Indian, două persoane din sudul Africii și una din Africa Centrală, provenite din colecțiile Muzeului de Istorie Naturală din Londra.

Analiza a relevat diferențe clare în distribuția osoasă trabeculară. Persoanele încălțate aveau mai mult țesut trabecular în partea posterioară a talusului, ceea ce sugerează că acestea tind să pună mai multă greutate pe spatele osului, posibil din cauza unghiului mai ridicat al călcâiului creat de pantofi. De asemenea, aveau mai mult os trabecular pe partea interioară a talusului, spre degetul mare, indicând modul în care încălțămintea redistribuie greutatea.

În schimb, indivizii desculți aveau mai mult țesut trabecular în partea anterioară a talusului, ceea ce indică o încărcare mai mare din flexia înainte, posibil asociată cu urcatul sau cu poziția ghemuită. „Vedem distincții destul de clare în structura internă a osului, ceea ce a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine”, a spus Farrell. „Lucrul cu adevărat interesant este că rezultatele noastre se regăsesc în studiile anatomice reale făcute pe oameni moderni, ceea ce le face și mai solide.”

Cei doi cercetători subliniază că înțelegerea modificărilor osoase generate de purtarea sau nepurtarea încălțămintei oferă un punct de referință mai bun pentru studierea fosilelor strămoșilor umani. Astfel de date pot ajuta la înțelegerea modului în care aceștia mergeau și a cât timp petreceau în alte activități, precum cățăratul.

„Destul de des, oamenii pe care îi avem la dispoziție pentru studiu sunt oameni moderni, încălțați ca tine și ca mine, iar întrebarea majoră este dacă aceasta este o comparație bună pentru ceea ce ne așteptăm să arate bipedalismul în registrul fosil”, a spus Farrell. „Dacă putem găsi variație în interiorul unei singure specii moderne, înseamnă că diferențele subtile pe care le-am putea găsi în fosile sunt semnificative”, a completat Tsegai. „Iar dacă putem corela comportamentele oamenilor în viață cu structura osoasă, atunci putem privi în trecut și face inferențe despre comportament și despre evoluția bipedalismului.”

Rezultatele oferă astfel o perspectivă nouă asupra modului în care comportamentul cotidian, inclusiv alegerea de a purta sau nu încălțăminte, lasă urme măsurabile în schelet și pot contribui la interpretarea mai precisă a modului de deplasare al strămoșilor noștri.

Share This Article