Oasele de pește din sedimentele arctice dezvăluie strategiile de supraviețuire ale codului polar
O analiză a unor mici oase de pește descoperite în sedimente marine profunde arată că Oceanul Arctic din perioada glaciară nu a fost un deșert de gheață steril, ci un mediu în care s-au dezvoltat adaptări la frig ale peștilor marini. Cercetarea, publicată în revista Nature Communications, a fost realizată de o echipă de la Universitatea din Stockholm, care a examinat otolitele găsite în timpul unei expediții la bordul spărgătorului de gheață suedez Oden.
Otolitele sunt structuri mici de carbonat de calciu situate în urechea internă a peștilor osoși, cu rol în echilibru și auz. „Aceste oase minuscule oferă o evidență directă a momentului și locului în care peștii au ocupat apele arctice în timpul marilor tranziții climatice”, a declarat Julek Chawarski, primul autor al studiului.
Dovezi rare despre viața din trecutul Arcticii
Descoperirea a fost întâmplătoare. Expediția viza cartografierea stocurilor actuale de pește prin ecografie și capturi în coloana de apă, însă primele mostre de fund au scos la iveală un otolit. „Când au ajuns primele probe pe punte, am observat imediat un otolit de pește”, a spus Pauline Snoeijs-Leijonmalm, coordonatoarea studiului.
Peștii sunt organisme-cheie în rețeaua trofică, iar prezența lor indică existența planctonului ca sursă de hrană și a prădătorilor precum păsările marine și mamiferele marine. Astfel de dovezi despre viața vertebrate din trecut sunt extrem de rare în centrul Oceanului Arctic.
Distribuția a două specii endemice
Otolitele au fost identificate și datate cu radiocarbon la Institutul Alfred Wegener. Măsurătorile au relevat modelele de distribuție a două specii de cod adaptate la frig, codul de gheață și codul polar, pe parcursul ultimilor 50.000 de ani. Ambele specii au fost prezente în centrul Arcticii între 48.000 și 35.000 de ani în urmă, la latitudini de 87–89°N, aproape de Polul Nord, într-o perioadă cu productivitate foarte scăzută a ecosistemului.
În timpul Ultimului Maxim Glaciar, cea mai rece etapă a ultimei glaciațiuni, cuprinsă între aproximativ 27.000 și 19.000 de ani în urmă, ambele specii au dispărut din zona Polului Nord. Codul de gheață a supraviețuit însă vârfului acestei perioade, acum circa 20.000 de ani, mai la sud, la 84–85°N, posibil în polinii – zone de apă deschisă înconjurate de gheață. Odată cu încălzirea climei la începutul Holocenului, acum aproximativ 12.000 de ani, ambele specii au reapărut în regiune și s-au menținut până în prezent.
Implicații pentru evoluție și pentru viitorul speciilor
Faptul că doar codul de gheață a rezistat atât de departe spre nord în timpul Ultimului Maxim Glaciar sugerează un mecanism de divergență evolutivă condusă de climă între cele două specii, despre care se crede că s-au separat acum 5–10 milioane de ani. Aceleași adaptări care le permit să supraviețuiască în condiții extrem de reci le-ar putea face vulnerabile pe măsură ce Arctica se încălzește.
Gheața de mare de deasupra bazinelor adânci devine mai subțire și mai dinamică, iar temperaturile din masa de apă cresc. „Extinderea spre nord a speciilor boreale, precum codul atlantic și polacul Alaska, va intensifica competiția și prădarea în Oceanul Arctic. Acest lucru pune cele două specii endemice extrem de adaptate la frig în fața unui risc semnificativ de declin, deoarece încălzirea climatică va depăși în curând limitele adaptărilor lor evolutive”, a avertizat Snoeijs-Leijonmalm.
