Cercetătorii propun un mecanism care leagă calotele glaciare nordice de circulația oceanică sudică
Un studiu publicat în Journal of Climate sugerează că emisferele nordică și sudică ar fi putut colabora pentru a declanșa glaciațiunile din trecutul Pământului. Cercetătorii de la Universitatea St Andrews au identificat un proces care ar putea explica modul în care creșterea calotelor glaciare din emisfera nordică a dus la modificări ale circulației oceanice în emisfera sudică, contribuind la scăderea concentrațiilor de dioxid de carbon din atmosferă.
Intrarea Pământului în era glaciară a fost determinată în principal de stocarea unei cantități mai mari de CO₂ în ocean, un proces controlat în mare măsură de schimbările din Oceanul Sudic, din zona Antarcticii. Până acum nu se știa cum creșterea inițială a calotelor glaciare din emisfera nordică, cauzată de ciclurile naturale ale orbitei terestre, a condus la transformări în Oceanul Sudic, aflate la mare distanță, care au dus la reducerea CO₂ atmosferic.
Noul studiu propune următorul mecanism: odată ce calotele glaciare nordice încep să crească, ele răcesc apele din apropierea Atlanticului de Nord, iar acestea ajung, în cele din urmă, să circule până în Oceanul Sudic. Dacă răcirea apelor nordice este suficient de puternică, ea poate provoca schimbări semnificative de circulație în sud, de tipul celor despre care se știe că duc la o stocare mai mare de CO₂ în ocean.
Pentru a testa această ipoteză, cercetătorii au realizat simulări cu un model oceanic în care au răcit doar latitudinile nordice îndepărtate, imitând efectul unei calote glaciare mari, și au măsurat dacă acest lucru afectează Oceanul Sudic. Rezultatele au arătat că răcirea exclusivă a latitudinilor nordice a produs aproape aceeași reducere a CO₂, respectiv 74%, ca o simulare în care întregul planetă a fost răcită. Acest rezultat susține ideea că răcirea calotelor glaciare nordice poate ajunge în cele din urmă în emisfera sudică și poate provoca schimbări în Oceanul Sudic, un element important în declanșarea glaciațiunilor din trecut.
Cercetătorii care studiază erele glaciare s-au concentrat mult timp asupra Oceanului Sudic, iar abia recent alte regiuni îndepărtate ale oceanului au început să fie luate mai mult în considerare. Autoarea principală a studiului, dr. Madison Shankle de la Școala de Științe ale Pământului și Mediului, a declarat că echipa a produs dovezi ale unui mecanism plauzibil care leagă aceste două piese îndepărtate ale puzzle-ului: calotele glaciare din emisfera nordică și schimbările de circulație oceanică din emisfera sudică ce duc la reducerea CO₂. Ea a adăugat că studiul demonstrează efectiv funcționarea acestui mecanism în simulări, ceea ce reprezintă un pas important înainte pentru acest domeniu.
Erele glaciare reprezintă studii de caz naturale ale modului în care carbonul circulă în și din atmosferă. Cu cât cercetătorii cunosc mai multe despre ele, cu atât pot înțelege mai bine modul în care Pământul mută în mod natural carbonul în ciclul său. Aceste cunoștințe sunt esențiale pentru a evalua modul în care planeta va răspunde la CO₂ suplimentar din sistemul terestru în prezent.
